REALITATEA DIN CALAFAT

Stiri interne

    Povestea unui palat, povestea unei familii


    Palatul Ștefan Marincu din Calafat, bijuterie de arhitectură, actual Muzeu de Artă și Etnografie, este o adevărată binecuvântare pentru ochiul privitorului. Povestea sa este, de fapt, povestea familiei Marincu, cei care au ridicat acest edificiu în pragul secolului al XX-lea, în stilul eclectic al vremii, neoclasicism francez, cu accente baroc și rococo.

    Palatul Marincu a fost ridicat de Ștefan Marincu și soția sa în memoria fiicei lor, dispărută prematur, la 13 ani, răpusă de tuberculoză, boala epocii în Calafat și în satele învecinate. „Ștefan Marincu, un om cult cu studii la Brașov și Viena, a călătorit mult în viața lui. Era un om foarte bogat. A exportat porci la Budapesta și Viena, care i-au adus și mai mulți bani. Era și proprietar de terenuri agricole. Provenea dintr-o familie de oameni foarte bogați. Tatăl său era Ioniță Marincu. A mai avut și un frate medic, cu studii la Sorbona, care a profesat opt ani la Paris și care s-a întors la Poiana Mare, unde a și murit.


    Ștefan Marincu s-a căsătorit cu Maria, fata unui moșier de la Maglavit, Vasile Mirica, o femeie tânără, frumoasă, cu ochi verzi. Au avut două fete. Cea dintâi, Olga, a murit la doar un an de meningită. Cea de-a doua, Marioara, a trăit 13 ani. A fost un copil frumos, inteligent, precoce, foarte dotată pentru muzică. La patru ani a început să ia lecții de pian. I s-au adus profesori din străinătate, studiind cu cei mai mari pianiști ai vremii. I se prevestea un viitor strălucit. Dar soarta a vrut altceva. La 13 ani s-a stins răpusă de tuberculoză“, ne-a povestit Alexandru Pârvan, fost director al Muzeului de Artă din Calafat.

    Un edificiu încântător

    Cei care trec prin Calafat nu au cum să nu remarce palatul impunător, fascinant. O dată ce ai trecut de porțile de la intrare, muzica apei în cădere a unei fântâni te transpune parcă într-o altă lume. Aștepți de la un moment la altul ca dintr-o caleașcă să coboare o doamnă și apoi să urce treptele încadrate de coloane albe, pe care sunt așezați doi lei maiestuoși, ciopliți în piatră, și să deschidă ușile mașive de fier forjat ce apărau cândva geamurile de cristal cu monograma proprietarilor filigranată în coronament.

    Nu ne grăbim să trecem dincolo de ele. Mai aruncăm o privire în curte. În dreapta clădirii ni se explică că este casa portarului. În spatele palatului e o altă anexă, în care locuiau servitorii. În imediata apropiere, grajdul și garajul. Alăturate în curte erau cotețele și ghețăria, dar și sera din fier forjat, situată în grădina palatului, care avea nu numai flori, ci și arbori fructiferi. În seră erau pomi exotici: lămâi, portocali, multe soiuri de palmieri.

    Pășim pe alei ce ne conduc spre intrarea principală. În antreu, două oglinzi de Murano, alte scări mărginite de dantelăria aurită a balustradelor. Aici, pe aceste scări, Maria Mirica Marincu împreună cu soțul său și-a întâmpinat oaspeții la inaugurarea palatului, în 1908 (piatra de fundație a fost pusă în 1904, iar un an mai târziu, după ce o iarnă a trecut peste fundație, după cum era obiceiul vremii, s-a început construcția. Arhitect a fost fancezul Paul Gottereau, cel care a realizat și Palatul Jean Mihail, Palatul Regal, dependințe ale Palatului Cotroceni – n.r.).


    În seara inaugurării, Maria Marincu „purta o minunată rochie de dantelă neagră cu trenă, creație a casei de modă Worth, de la Paris. Pentru a se încadra în decorul palatului și a da un plus de strălucire acelei zile de împlinire a strădaniilor sale, a deplinei afirmări sociale, Ștefan Marincu a socotit că soția sa trebuie să poarte și o diademă de briliante. A comandat-o la Cartier. I-a așezat-o el însuși pe cununa de păr negru, înconjurându-i gâtul cu luciul sidefiu al unui colan de perle. Era răsplata unei lungi, blânde și înțelegătoare tovărășii“, a povestit Florentza Marincu, descendentă a familiei (tatăl său a fost verișor primar cu Ștefan Marincu – n.r. ), citată în lucrarea lui Alexandru Pârvan „Calafat și oamenii săi“.

    Cuplul și-a poftit oaspeții în sala mare, acolo unde alte două oglinzi de Murano îmbrăcau pereții. Din plafonul unde era fixat un luminator dreptunghiular cu un chenar de cristale colorate în nuanțele dominante ale încăperii, galben și verde stins, atârna în acele vremuri un mare și sclipitor candelabru de Boemia. „Avea multe caturi de lumânări și cupe de cleștar transparent, șiraguri de perle. Prin cristalul lor gros, tăiat în mii de pătrate, lumina becurilor electrice străbătea noaptea în irizări de curcubeu“, după cum descrie Florentza Marincu, cea care a manifestat tot timpul o grijă deosebită pentru acest palat.

    Eleganță și rafinament

    Din sala mare, numită Sala Oglinzilor, se ajunge în sufragerie, ce și-a păstrat lambriurile de stejar înalte de 2 m. Încântătoare sunt două camere învecinate: camera românească și cea orientală. Plafonul lor casetat reprezintă în relief izvoade specifice fiecărui stil, într-o profunzime de aur, smalț albastru și sângeriu. Pereții în ulei le reproduc, ici și colo, micșorate delicat, în tonuri mult mai dulci. Ele sunt opera pictorului polonez, stabilit pe atunci la Craiova, Francisk Tribalski. În sala orientală, o măsuță și două scaune din lemn de trandafir, donația Florentzei Marincu, un scrin cu fir de argint, fildeș și sidef și o oglindă de Murano donate de Constantin Greceanu Jale, cetățean român stabilit în Elveția, primvicepreședinte al Camerei de Comerț și Industrie Româno-Elvețiană, care a copilărit în Calafat, pe vremea când tatăl său era comandatul Regimentului 31 Dorobanți, încearcă să reconstituie atmosfera de odinioară.

    Pe hol, la etaj, în perete, e o fântână mică, de decor. Astăzi apa nu mai curge, dar frumusețea ei e intactă.
    Un scârțâit de uși și trecem în balconul din care, de multe ori, Ștefan Marincu privea șuvoaiele Dunării ocolindu-l. Un încântător peisaj ți se dezvăluie. Te cufunzi fără să vrei în visare. Auzi parcă foșnetul rochiilor din mătăsuri scumpe sau clinchetul paharelor de șampanie din sala cea mare. Îl vezi aievea parcă și pe fecior, un om bătrân cu mustăți, căruia așa i se spunea în epocă, ținând o tavă cu pahare umplute cu șampanie, așteptând în capul scărilor oaspeți de seamă. Poate pe Carol I, cel care în două rânduri a fost primit la palat.

    Casă de locuit în trecut, astăzi Muzeu

    Palatul a găzduit de-a lungul vremii nu numai petreceri, ci și mari reuniuni politice, și a fost martor al multor evenimente. „În 1914, înainte de a muri, Ștefan Marincu a întocmit testamentul și a lăsat palatul Primăriei din Calafat, cu obligația ca soția supraviețuitoare să beneficieze de el și toate bunurile mobile până la sfârșitul vieții. Ea a mai trăit până în 1926 și, după moartea sa, imobilul fără mobilier, pe care îl vânduse împreună cu sora ei, a fost donat primăriei. Pe vremea când a slujit ca locuință, palatul a avut lumină electrică, calorifere, încălzire centrală, cazan de cupru cu calorifere care au rezistat până în prezent. Acum nu are căldură deloc, pentru că în Calafat nu există sistem de încălzire centrală.

    În timpul ocupației germane a fost și spital de campanie. Mobilele au fost luate de nemți și duse la Craiova, și cu mare trudă s-a reușit aducerea lor înapoi.

    În 1926, în el s-a instalat, conform dorinței testamentare a lui Ștefan Marincu, o școală de fete cu internat, „Sfânta Maria“, în memoria fetiței pe care o chema Marioara. În Palatul Marincu a funcționat și o școală de meserii a surorilor Vătulescu, la care tinerele fete învățau să coasă, să țeasă, să brodeze și să facă trusouri pentru tinerele căsătorite. Mai târziu, palatul a găzduit cursurile Școlii Agricole din Calafat și a fost gazdă pentru diverse servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat. S-au mai bătut și cuie prin pereți, să își agațe pălăriile în loc să le pună în cuier, s-a mai dat și cu motorină pe parchet, în loc să se ceruiască. S-au făcut și stricăciuni. A fost și Casa Pionerilor, într-o aripă a palatului. Muzeu este din 1967.

    Palatul a fost restaurat în perioada 2001 – 2003. Grație academicianului Răzvan Theodorescu, el a fost introdus pe lista monumentelor de istorie și arhitectură din patrimoniul național“, ne explică Alexandru Pârvan.
    Palatul Marincu stră­lucește ca un giuvaier, ducând peste ani povestea unei familii de români de seamă.

    sursa:gds.ro

PTF Calafat